Salutare!
De acum mă găsești pe oanaracheleanu.ro. O să scriu acolo despre gânduri verzi, adică proaspete, proaspete, direct de la mine din suflet și din căpușor, povești cu oameni faini, numai buni de urmat și de admirat, și proiecte care schimbă lumea.
Să ne citim cu bine!
De vreo trei ani, am treabă în seara de Ajunul Crăciunului de nu-mi văd capul. Când cârnații sunt gata și casa e pregătită de sărbătoare, plec cu tata la Jijila, satul lui natal, unde se strânge ceata pentru colinde. Numai bărbați între 35 și 70 de ani și eu. Mă ofer voluntar să le fiu șofer și fotograf, numai ca să ascult colindele alea vechi, cu tâlc și poveste. Mă bag printre ei, le fac poze și îi filmez și de cele mai multe ori colind și eu cu ei, din spatele aparatului. Pozele nu sunt grozave, iar filmările sunt de cele mai multe ori tremurate, dar sufletul meu e atâââât de plin!
În încercarea mea de a cunoaște mai bine tradițiile de la mine din zonă, am stat într-o seară la povești cu unchiul meu, Ionel Vasile, zis Bucșitu (fratele mamaiei din partea tatălui) și cu tanti Ilinca, soția sa. Unchiu’ Ionel are o voce de o recunoști din 20 (am făcut proba prin telefon anul trecut, când eram la București și am ratat serbarea de Crăciun de la căminul cultural) și tocmai de-aia e și liderul cetei. În plus, e unul dintre cei trei cei mai în vârstă și știe colindele pe de rost, vers după vers, fără să sară un cuvințel.
După experiența de aproape 3 săptămâni din Zig Zag, proiectul tinerilor care bat țara în lung și-n lat pentru 5 ani în căutarea oamenilor faini și locurilor deosebite, mi s-a făcut așa o poftă de săpat după tradiții și autenticitate.
Primul pas a fost să-mi caut costum popular dobrogean, căci de-ăsta sânge îmi curge în vene. Am înnebunit pe toată lumea. Am mobilizat toată familia, am bătut târgurile de acareturi din București, am căutat pe OLX și, atunci când oamenii îmi spuneau că nu mă pot ajuta sau ridicau din umeri „că pe la noi nu s-au purtat”, am început și eu cu de ce-urile. De ce nu s-au purtat și pe la noi, decât la serbări, de ce nu ne-am păstrat autenticitatea, ce-a fost cu Dobrogea asta, cum de n-avem o diversitate mare de costume cum e în Maramureș? De-astea. Sigur, câteva teorii am, cum că faptul că zona a fost mult timp sub stăpânire otomană, dar mi-am propus să vin la sursă și să sap puțin.
Așadar, al doilea pas a fost să vin mai devreme acasă, la Măcin, pentru sărbătorile de iarnă și să fac o serie de interviuri prin care să aflu cât mai multe despre tradiții, costume populare și colinde. Continuă lectura
Nu cred că a existat vreo perioadă în viața mea în care să spun: „O, Doamne, de când n-am mai scris de mână!”. De când mă știu îmi fac liste. Ce să cumpăr, ce am de făcut, ce cărți să citesc, ce locuri să bat, ce mâncăruri să testez, ce provocări îmi dau. Dar să scriu cu adevărat de mână, cu subiect, predicat, paragrafe și pagini numerotate, am reînceput acum vreo 5 luni, când minunata Lina mi-a arătat efectul terapeutic pe care îl au literele așternute pe foaie. De atunci au curs râuri de idei, de bucurii, frustrări, nelămuriri și planuri, din vreo patru pixuri care scriau frumos, într-un caiet și o agendă și-un sfert. Am început să fac terapie prin scris fără să știu exact ce înseamnă asta. Am făcut-o intuitiv, așa cum îmi era mie bine.
Așa s-a născut dorința de a-mi schimba scrisul de mână (e pe lista cu provocări) și tot așa mi-am amintit că am primit acum vreo 7 ani un stilou frumos tare. Pentru mine un stilou poate fi catalogat drept „frumos”, „chinezesc”, „care scrie” și „care nu scrie”.
Ăsta era clar un stilou frumos. Auriu, cu o pietricică roșie și o peniță elegantă, așezat cu grijă într-o cutie dată cu parfum bărbătesc. În interior, pe o plăcuță, scrie: „HACHETTE, made exclusively with high quality Swarovski crystal, 24 k gold-plated nib”. Când am văzut scris Swarovski și gold m-am panicat. Nu pot să accept așa ceva! Ăsta a costat o avere, frate! Ce-o fi fost în capul lui, băi nene? Acuma cum i-l dau înapoi? După lupte interioare, mustrări de conștiința și negocieri, a rămas la mine.
Aveam acum un stilou frumos, care a intrat rapid în categoria „care nu scrie”. I-am pus cerneală, m-am murdărit până la urechi ca-n generală, l-am rugat frumos, am căutat fără succes ateliere Hachette. A rămas așa cum a stabilit el, stiloul, că n-o să scrie. Asta se întâmplă când nu simți că meriți ceva. L-am pus la păstrare într-un sertar și îl mai admiram așa, din când în când, în timp ce mă imaginam o mare scriitoare ce dădea autografe.
Continuă lectura
M-a invitat Bianca Ceică la un eveniment, că cică „O să fie mișto, hai cu mine”. Citesc titlul. „Repetiție cu public”. Ok, probabil vor fi câțiva actori care vor repeta o piesă de teatru și noi trebuie să îi admirăm în timp ce se bâlbâie sau încearcă să își amintească replici. Mbine, de ce nu?
De fapt, „Repetiție cu public” combină teatrul interactiv cu puzzle-urile de tip escape room. Te așezi la masă cu încă 4 prieteni, intră actorii în scenă, încep un fel de piesă de teatru, dispar toți într-o cameră alăturată de unde se aude, chipurile, o împușcătură. A avut loc o crimă.
Ei bine, ăsta e momentul în care îți lași berea, te ridici de la masă și devii, din spectator, detectiv. Cauți indicii prin toate încăperile, inclusiv la baie, vorbești cu actorii (trebuie să îți intri foarte bine în rol), iei notițe, faci poze și te consulți cu ceilalți membri ai echipei tale. Scopul? Să găsiți criminalul.
Continuă lectura
Acum vreo patru luni am acceptat că rolul meu pe pământul ăsta este de a spune povești despre oameni frumoși, care fac ceea ce îi pasionează, care pot inspira un grup, o comunitate, o țară întreagă. Asta e, nu-mi place politica, așa cum și-ar fi dorit tata, nu-mi plac anchetele, cum speram eu admirând unii jurnaliști. Nu sunt cel mai informat om, ba uneori trec zile bune fără să citesc o știre și nici n-am voce de radio (poate doar de Itsy Bitsy FM). Dar îmi plac oamenii. Mult de tot.
În urmă cu o lună am renunțat la un proiect cu care nu mai rezonam și mi-am spus: „Aleg să am un job creativ, să scriu povești despre oameni și să am colegi faini”. După 2 ore am primit un link cu un proiect de care m-am îndrăgostit pe loc. Adică pe loc așa, la prima clipire din gene.
Zig Zag prin România înseamnă 10 tineri care au plecat într-o călătorie de 5 ani prin țara noastră, cu scopul de a promova oamenii faini și locurile deosebite.
La începutul lunii octombrie m-am provocat să renunț la 465 de lucruri. Ar fi trebuit să cedez un număr de obiecte corespunzător datei din calendar (15 octombrie = 15 lucruri), dar pentru mine n-a funcționat așa. N-am avut chef chiar în fiecare zi, dar nici n-am stat cu stresul că, vai, se face 12 noaptea și eu n-am donat nimic azi. În schimb, când aveam nevoie să meditez, la o parte. Nu mă scoteai din casă nici cu forța. Mă apucam de câte un dulap de care nu-mi era neapărat drag sau chiar săpam printre scrisori pe care le-am primit acum o mie de ani. Scopul final: să scot din casă 465 de lucruri.
Cum în ultimele două săptămâni ale provocării voi fi plecată, azi am dat bice și nu numai că am strâns numărul de lucruri propus, dar l-am și depășit. 528 în 8 zile. Păi cum să mă opresc dacă eram toată în dulapul cu cosmetice? Dacă tot am început, trebuia să termin, nu?
În poză nu sunt toate lucrurile, căci am dat deja o parte Continuă lectura
Teoretic, sunt în ziua 12 a provocării #2 declutter, dar practic sunt în ziua 21 pentru că dacă tot a fost vremea asta mai nasoală, am mai stat pe acasă și m-am căutat prin suflet și prin dulapuri. De multe ori, cea mai bună formă de meditație pentru mine este curățenia. Șterg praful, arunc chestii, fac curat în mine. Așa că azi am deja 231 de lucruri la care renunț.
Dacă tot am trecut o dată prin haine și prin pantofi, azi mi-am făcut curaj să deschid o cutie pe care o evit de ani buni. Ani, ani, da. Acolo aruncam tot felul de hârtiuțe și aproape că m-am închinat de ce am descoperit. Oooooo, Doamne! Bilețele de prin liceu, notițe din facultate, scrisori de dragoste, poze, mărturisiri care mai de care, SMS-uri transcrise în caiete. Ooo, Doamne! Le-am păstrat pe toate, căci fac parte din trecutul meu. Nu zic nici c-a fost bun, nici c-a fost rău. A fost exact așa cum a trebuit să fie ca eu să ajung cea de azi. Mi-am turnat un pahar de vin și am zâmbit. Cheers to the past!
După ce Lina și Georgiana, prietenele mele dragi, au decis să renunțe pentru 3 luni la Facebook ca să aibă timp de alte proiecte mult mai interesante, mi-au pasat mie provocarea, numai că eu am făcut-o așa cum îmi convine.
#1 Facebook
Nu vreau să renunț la Facebook pentru că îmi este util, dar e drept că uneori mă cam fură, așa că am decis să îmi dau voie să stau numai 30 de minute pe zi, iar pe telefon pot doar să postez sau să comunic punctual cu oamenii. Există un progrămel care-i de mare ajutor pentru că îți restricționează accesul la ce site vrei tu. Am mai apelat la el și în trecut, numai că nu am făcut-o niciodată în mod asumat. Acum parcă a fost mai greu decât mă așteptam. Continuă lectura
Pe la mijlocul lunii ianuarie am auzit că cei de la Institutul pentru Fericire caută un om cu care să lucreze. Descrierea suna atât de bine încât m-a bucurat numai de faptul că există un astfel de job. Și dacă există, de ce să nu încerc eu să fiu Oana Fericita? Nici nu m-am mai gândit dacă vreau sau nu să renunț la freelancing sau ce facem cu planurile noastre de călătorit în Thailanda. Știam una și bună: vreau să lucrez acolo.
Trebuia să trimit un CV creativ, iar eu am mizat totul pe o carte. Am făcut scrisoarea asta de intenție, iar la final am pus și-un dans, ca să știu o treabă. După vreo două zile, îmi desfăceam și eu ca omul o portocală în fața laptopului, când văd postarea de mai jos, făcută de angajatoare. Am plâns și-am râs cam tare, cam cu sughițuri și probabil cam înspăimântător pentru prietenul meu, care făcea ture pe lângă mine, mă felicita și mă mângâia. Până la urmă m-a întrebat: „Ești bine? Că nu mai înțeleg nimic”. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu portocala.
Cutia cu gânduri verzi 