Colinde din strămoși, duse mai departe de ceata lui Ionel Bucșitu din Jijila

De vreo trei ani, am treabă în seara de Ajunul Crăciunului de nu-mi văd capul. Când cârnații sunt gata și casa e pregătită de sărbătoare, plec cu tata la Jijila, satul lui natal, unde se strânge ceata pentru colinde. Numai bărbați între 35 și 70 de ani și eu. Mă ofer voluntar să le fiu șofer și fotograf, numai ca să ascult colindele alea vechi, cu tâlc și poveste. Mă bag printre ei, le fac poze și îi filmez și de cele mai multe ori colind și eu cu ei, din spatele aparatului. Pozele nu sunt grozave, iar filmările sunt de cele mai multe ori tremurate, dar sufletul meu e atâââât de plin!

În încercarea mea de a cunoaște mai bine tradițiile de la mine din zonă, am stat într-o seară la povești cu unchiul meu, Ionel Vasile, zis Bucșitu (fratele mamaiei din partea tatălui) și cu tanti Ilinca, soția sa. Unchiu’ Ionel are o voce de o recunoști din 20 (am făcut proba prin telefon anul trecut, când eram la București și am ratat serbarea de Crăciun de la căminul cultural) și tocmai de-aia e și liderul cetei. În plus, e unul dintre cei trei cei mai în vârstă și știe colindele pe de rost, vers după vers, fără să sară un cuvințel.

Muzeul Satului din Jijila, amenajat de o bibliotecară pasionată

După experiența de aproape 3 săptămâni din Zig Zag, proiectul tinerilor care bat țara în lung și-n lat pentru 5 ani în căutarea oamenilor faini și locurilor deosebite, mi s-a făcut așa o poftă de săpat după tradiții și autenticitate.

Primul pas a fost să-mi caut costum popular dobrogean, căci de-ăsta sânge îmi curge în vene. Am înnebunit pe toată lumea. Am mobilizat toată familia, am bătut târgurile de acareturi din București, am căutat pe OLX și, atunci când oamenii îmi spuneau că nu mă pot ajuta sau ridicau din umeri „că pe la noi nu s-au purtat”, am început și eu cu de ce-urile. De ce nu s-au purtat și pe la noi, decât la serbări, de ce nu ne-am păstrat autenticitatea, ce-a fost cu Dobrogea asta, cum de n-avem o diversitate mare de costume cum e în Maramureș? De-astea. Sigur, câteva teorii am, cum că faptul că zona a fost mult timp sub stăpânire otomană, dar mi-am propus să vin la sursă și să sap puțin.

Așadar, al doilea pas a fost să vin mai devreme acasă, la Măcin, pentru sărbătorile de iarnă și să fac o serie de interviuri prin care să aflu cât mai multe despre tradiții, costume populare și colinde.

Colinde pe plaiuri dobrogene

Gazde primitoare, arome de brad si cozonaci, pocnituri de bici si sunet de talangi – la sfarsit de an, va aduc o poveste dintr-un colt de Rai…

Judetul Tulcea este harazit de Dumnezeu cu toate formele de relief: campie, deal, munte, delta si mare. Oamenii din aceste locuri pastreaza traditii ce dateaza din anii 1580, de pe vremea cand ciobanii au venit aici in transhumanta, cu oile din Lunca Dunarii.

Ca peste tot in tara, dobrogenii se bucura de sarbatorile de iarna si incearca sa pastreze traditiile transmise din mosi-stra­­mosi. In cea mai mare parte, acestea provin de la populatia geto-daca, peste care s-au suprapus elemente din cultura romana si slava, imbracate uneori in haina crestina.