Cutia cu gânduri verzi


2 comentarii

Ultimul meșter din România mi-a reparat un stilou pe care îl țineam în sertar de 7 ani

Nu cred că a existat vreo perioadă în viața mea în care să spun: „O, Doamne, de când n-am mai scris de mână!”. De când mă știu îmi fac liste. Ce să cumpăr, ce am de făcut, ce cărți să citesc, ce locuri să bat, ce mâncăruri să testez, ce provocări îmi dau. Dar să scriu cu adevărat de mână, cu subiect, predicat, paragrafe și pagini numerotate, am reînceput acum vreo 5 luni, când minunata Lina mi-a arătat efectul terapeutic pe care îl au literele așternute pe foaie. De atunci au curs râuri de idei, de bucurii, frustrări, nelămuriri și planuri, din vreo patru pixuri care scriau frumos, într-un caiet și o agendă și-un sfert. Am început să fac terapie prin scris fără să știu exact ce înseamnă asta. Am făcut-o intuitiv, așa cum îmi era mie bine.

Așa s-a născut dorința de a-mi schimba scrisul de mână (e pe lista cu provocări) și tot așa mi-am amintit că am primit acum vreo 7 ani un stilou frumos tare. Pentru mine un stilou poate fi catalogat drept „frumos”, „chinezesc”, „care scrie” și „care nu scrie”.

Ăsta era clar un stilou frumos. Auriu, cu o pietricică roșie și o peniță elegantă, așezat cu grijă într-o cutie dată cu parfum bărbătesc. În interior, pe o plăcuță, scrie: „HACHETTE, made exclusively with high quality Swarovski crystal, 24 k gold-plated nib”. Când am văzut scris Swarovski și gold m-am panicat. Nu pot să accept așa ceva! Ăsta a costat o avere, frate! Ce-o fi fost în capul lui, băi nene? Acuma cum i-l dau înapoi? După lupte interioare, mustrări de conștiința și negocieri, a rămas la mine.

Aveam acum un stilou frumos, care a intrat rapid în categoria „care nu scrie”. I-am pus cerneală, m-am murdărit până la urechi ca-n generală, l-am rugat frumos, am căutat fără succes ateliere Hachette. A rămas așa cum a stabilit el, stiloul, că n-o să scrie. Asta se întâmplă când nu simți că meriți ceva. L-am pus la păstrare într-un sertar și îl mai admiram așa, din când în când, în timp ce mă imaginam o mare scriitoare ce dădea autografe.
20151128_121437 Continuă lectura


6 comentarii

Rânduri scrise de mână, în cutia mea poștală

Deși nici părinții mei nu îmi știu adresa din București, pentru că mă mut mai des decât niște oi aflate în transhumanță, ieri mi-am verificat cutia poștală. În pătrățica aia din metal jegos ședeau niște pliante care îmi recomandau cele mai bune pizze din oraș și un plic cu numărul apartamentului meu pe el. Semn că era chiar pentru mine.

Inițial am vrut să-l fac mototol alături de pliantele nesuferite, dar m-am gândit că aș putea măcar să arunc un ochi. Prin plic am zărit ceva ce m-a convins: scris de mână, cu pixul. Am rămaș șocată. Mai există oameni care scriu de mână? Și nu lista de cumpărături sau un ”La mulți ani” mâzgălit pe o felicitare pentru vreun coleg. O scrisoare, nene!

Am zis: ”Ok, asta trebuie să fie ceva important”. Ori mi-a scris administratorul pentru că nu mă găsește niciodată acasă să mă înjure, ori am vreun admirator secret care a reușit să-mi afle adresa.

Am desfăcut plicul și mi-am arunct ochii direct la încheiere: ”Cu sinceritate, Lili”. Poate m-a înjurat administratorul cu sinceritate sau admiratorul îmi spune tot cu sinceritate că o să mă urmărească până când o să-l dau pe mâna poliției.

De sub scrisoare se ivea un soi de broșură lucioasă de pe care întrezăream scris numai ”adevărul” scris cu litere durdulii și copilărești. Cum acest cuvânt îmi aduce aminte de un ceva foarte drag, am zis că scrisoarea merită citită.

”Întrucât nu am reușit să vă găsesc personal, m-am gândit să vă transmit prin această scrisoare câteva informații inportante”. Apoi zice ceva de răspunsuri biblice, ”Isus” și binele semenilor. Aha. Înțeleg.

Dezamăgire totală. Administratorul nici nu știe de existența mea și nu s-a prins că stau pe nașpa, iar admiratorul secret nu există. Bine că mi-a lăsat Lili un număr de telefon.