Cutia cu gânduri verzi

Guest post semnat de Cristina Chirilă: Insula secretă

2 comentarii

În tabăra de pictură de la Straja am cunoscut o tipă foarte talentată. Pictează, scrie, dansează şi mai şi râde din tot sufletul. Cristina Chirilă îşi va lansa luna asta o carte, dar despre asta o să scriu la momentul potrivit. Între timp, ca să vă demonstrez ce om talentat este, vă las să câteva fragmente scrise cu suflet de colega mea de cameră din tabără despre o excursie pe care a făcut-o în Thailanda. 

Insula secretă

Sătui de grimasele clienţilor, de frustrările şefilor, de sunetul excelului şi de rutina zilnică atât de enervantă, devenim parcă autişti în propria existenţă, ridicăm garduri între noi şi ceilalţi, ne cufundăm parcă într-o paralizie, într-o inerţie totală. Vine însă un moment când vrei să fii egoist, când ţi se apleacă de urâtul lumii şi simţi nevoia unei spălări lăuntrice care să ducă la lepădarea de semeni şi să readucă echilibrul existenţei. E un moment în care ai nevoie să ieşi din acest labirint, să îţi cauţi măsura, menirea, rostul în armonia universală. E ca un fel de reconectare la sursă, urmărind în mod inconştient o hartă a regăsirii. O clipă în care opreşti lupta cu demonii interiori, în care treceţi toţi de aceeaşi parte.

Simţeam nevoia aceea de a da bucurie simţurilor într-un sens cât mai cuprinzător, o obligaţie morală parcă de a maximiza plăcerea, de a trăi experienţe noi, de a găsi fericirea, de a călători în jurul lumii dacă e nevoie, măcar cât să ating această stare cu buricele degetelor.

Circula un mit printre prietenii mei dornici să cucerească marele necunoscut, că undeva la capătul lumii există o insulă, o insulă despre care se zice că ar fi nealterată de călătorii obişnuiţi, o insulă liniştită, frumoasă şi protejată, reprezentând practic tot ce marea majoritate a insulelor turistice nu sunt. O insulă perfectă, cu adevărat perfectă, o insulă izolată cu un cocotier, care se arata departe, la orizont ca o canoe.

foto 1

Părea absolut secretă. Interzisă. Mi-am strâns uşor pleoapele iar în faţa mea a reapărut mică insulă pustie. Se făcea că eram acolo iar insula se înalţa şi dispărea împreună cu mine. Necunoscută, umbla prin lume într-o tăcere absolută încercând să se descopere, să aparţină. Câţiva oameni s-au dus acolo cândva şi au găsit-o. Cine ştie?! Poate nici nu există. O fi una din insulele de nicaieri- Fata Morgana a Mărilor.

Tot ce ştiam e că aparţine de Thailanda şi că e localizată foarte aproape de graniţa cu Malaezia. Din poveşti auzisem că e cu adevărat un paradis solitar, o fericire tropicală, emoţionantă şi intrigantă în acelaşi timp. Aşa că mi-am propus să o găsesc. Pentru a ajunge acolo a trebuit să urmez căile obişnuite De la Bucureşti la Frankfurt. De la Frankfurt la Hat Yai. De la Hat Yai la Koh Lipe.

Koh Lipe. În sfârşit ! Insula secretă a Thailandei. Situată în arhipelagul Adang-Rawi ce ţine de Marea Andaman, în sud vestul Tailandei şi aproape de graniţa cu Malaiezia, dar şi cu Parcul Naţional Marin Tarutao însă în afara jurisdicţiei lui, insula semăna într-adevăr cu o barcă, cocoşată la un capăt coborând în spate anevoios spre ţărm. Descoperită de Chao Ley (sau Sea Gypsies) în căutarea celor mai bune zone pentru pescuit, în vederea asigurării hranei pentru triburile lor, aceştia s-au stabilit în cele din urmă pe Insulă de Hârtie, cum i se mai zice. Obişnuiţi să trăiască din fauna şi flora oceaului, scufundători buni încă de mici, capabili să vadă bine sub apă, cutreierau marea majoritate a vieţii lor, cu instrumente simple  precum suliţele şi plasele de pescuit în mici bărci artizanale, de lemn, numite Kabang, care nu servesc doar ca transport ci şi pe post de bucătărie, dormitor şi living. Ceea ce nu consumă pun la uscat deasupra bărcilor (construite în timpul sezonului musonic, perioadă în care ocupă colibe temporare), produse cu care fac barter apoi pentru alte necesităţi în pieţele locale. Consideraţi ousideri, Chao Ley, sunt oameni liberi, sinceri şi pacifişti şi petrec cel puţin 8 luni dintr-un an pe mare în vederea procurării hranei iar acest stil de viaţă a rămas neschimbat de secole, dacă nu mai mult. Făcând tuneluri prin valurile turcoaz, aceştia se scufunda la 20 de metri adâncime, fără mască sau rezervor de oxigen, cu aptitudini care se adaptează continuu la noile provocări.

De cum am coborât din barcă,  cocotierul cu nucile lui, cocotierul din vis, strălucea în faţa privirii mele lăuntrice. Apa era albastru verzuie iar talazurile albe lingeau nişte stânci de coral. Plaja era un arc subţire cu palmieri care stăteau drepţi, înclinaţi sau sprijiniţi, scăldaţi în lumina soarelui şi cu frunzişul verde la o înălţime de treizeci de metri. Stâncile şi plantele marine se vedeau ca într-un acvariu în apa rece a oceanului.

foto2

Mi-am strâns pleoapele în faţa apei sclipitoare şi m-am gândit la Nomazii Mărilor, la momentul în care au păşit pentru prima dată prin ceaţa diamantină a plajei. Cum trebuie să se fi simţit ei când au ajuns în sfârşit într-un loc unde lumina se revarsa din plin? Ce senzaţii trebuie să fi trăit văzând cum marea se umfla despicându-se în suprafeţe plane, enervante prin mişcarea lor imposibilă, cum palmierii piperniciţi, agăţaţi de porţiunile mai ridicate se înălţau spre cer, tremurau sau se multiplicau ca într-o stranie succesiune de oglinzi?  Mi-am cufundat apoi picioarele în nisipul alb, curat, printre cojile de nuci de cocos iar pe trup mi se reflectau umbrele verzi ale pădurii. De ambele părţi ale insulei, stânci, recife, vârfuri de pomi şi o costişă abruptă. Am renunţat la greutatea obositoare a hainelor şi am rămas cu sufletul parcă golit şi cu ochii aţintiţi la plajă şi la marea orbitoare. În momentul acela, am simţit parcă instinctiv ca apa mă înconjoara. M-am trezit cu mintea limpede, dornică de aventură şi total golită de gândurile care odinioară nu îmi dădeau pace. Prea frumos, prea multe senzaţii…încercam să mai păstrez ceva din control dar trăiri noi veneau mereu şi mereu. Eram în contact cu Materia Primă, un aluat parcă nedospit care se confundă cu elementele naturii, simţeam suflul divin în adierea vântului, eram energie în stare pură, creatoare. Călcam cu paşi regulaţi în timp ce marea răsufla din nou, cu un suspin lung şi lent spre întinderea plată a junglei de un verde intens. Fluxul înainta cu dâre lungi de spumă care se spărgeau de mal. Mi-l închipuiam acolo în faţa mea pe Părintele Universului suflând într-un ghioc, încă crud, după câteva ore de la Naşterea Timpului, aflându-mă parcă în faţa celei mai mari minuni, pe care numai cel ce a ajuns pe aceste meleaguri ar fi putut a o înţelege. Simţeam ca abisurile marine cele mai adânci aici trebuie să fie, dincolo de barierele de recife, unde lucea albastrul întunecat al mării. Niciun pictor, nicio vedere n-ar fi putut vreodată să surprindă în culorile potrivite mirajul care de altfel nu răpea nimic perspectivei din limpezimea ei.

foto3

Briza mi-a adus pentru o clipă răcoarea pe faţă, m-a mângâiat prelung, ascunzându-mi parcă neliniştile cu un val obscur. Paşii mi se imprimau în nisipul moale care palpita de la pâcla arşiţei. Apa era limpede până la fund, în luciul ei se jucau reflexiile amestecate ale junglei. Aici puteai face fotografia perfectă. Era ca şi cum aş fi ajuns într-o lume dispărută. În paradis.

Însă uneori şi paradisul trebuie remodelat. Pe plajă se observau semne de viaţă. Nu erau drumuri, nici autovehicule, doar poteci de-a lungul cărora trona o masă impenetrabilă de liane. Solul bătătorit deschidea o cărare către pădurea care se destupa vag. Mi-am înălţat privirea din masa de frunze, croindu-mi un drum necruţător tot înainte. Aerul părea mai întunecat iar lianele îşi lăsau braţele jos, tremurând pe toată lungimea când le atingeam. Era un spaţiu misterios şi frumos mirositor, mirajele se împuţinau iar locul lor era luat de plante mici şi tufişuri întunecate ca într-un amfiteatru în care şoptea vântul prin coroanele pădurii. Nu după mult timp am ajuns la un bungalou de lemn, mic dar perfect într-o curte umbroasă. O adevărată oază de verdeaţă. Trunchiurile şi lianele îl împodobeau ca nişte ghirlande într-o atmosferă de relaxare totală şi izolare.

foto4

Koh Lipe e genul de insulă în care poţi veni fără booking în avans, fără să îţi fi programat concediu cu un an înainte. E o insulă micuţă pe care se găsesc trei plaje foarte apropiate una de cealaltă, la care poţi ajunge foarte uşor: Pattaya Beach, Sunrise Beach şi Sunset Beach. Prima este cea mai populată dintre toate, locul unde se află majoritatea resorturilor. Celelalte două, cu nisipul lor de culoare perlei şi apa cristalină dezgolind mese trandafirii de granit, tufişuri ciudate de coral şi iarba marină îţi iau cu adevărat răsuflarea. Am ales să rămân pe ultima dintre ele. De aici, perspectiva era complet diferită faţă de Pattaya. Era ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat de la momentul în care insula a luat naştere. Urmăream mişcarea valurilor, urcarea şi prăbuşirea lor şi parcă ceva din izolarea aceasta a mării, mă năuci. Îmi plăcea atât de mult!. Lucrurile erau cu totul altfel faţă de viaţă reală. Sunset Beach sau Hat Pramong cum i se mai spune în limbajul local, este un mic golf de jumătate de km, situat de-a  lungul coastei vestice a insulei Koh Lipe. Denumirea se datorează priveliştii minunate de la apus care se poate vedea de aici în fiecare noapte. Soarele coboară încet şi aruncă străluciri rafinate de-a lungul întregii coaste, departe de orizont, printre lianele care au ţesut parcă un covor uriaş atârnat într-o latură a luminişului din junglă.

foto5

Un mod excelent de a încheia o zi lungă şi fierbinte lăsând deoparte orice problemă ai avea. Simţeam  în sfârşit că eram departe de lume, într-un loc în care pot intra în contact nu doar cu mine, dar parcă cu întregul Univers. M-am aşezat în apele călduţe să moţăi. Simţeam ca pe măsură ce trece timpul, trupul meu se transformă într-o falie de nisip cristalin, îmbrăcat în cele mai luxuriante plante iar pielea mea reflectă culorile curcubeului. Eram întinsă printre nuanţe sidefii. Îmi plăcea să mă gândesc la insula asta ca la un organism viu. Mă pregăteam să mă scufund în ocean, încercam să înot departe de ceva mai mare decât mine. Aici otrava nopţii îmi era străină. Liniştea şi calmul, atât de caracteristice localnicilor, mă învăluiau cu totul. Încercam să pun punct vechilor mele gânduri. Insula creştea odată cu mine, din fundul mării, elanul coralului, izbucnind din adâncimi era acum întreţinut de toate nuanţele întunericului. Totul se desfăşura într-un ritm molcom şi în perfectă concordanţă cu frumuseţea liniştită a locului. Eram eu însuşi un cocotier pe o insulă pustie. Îmi construisem o hartă a singurătăţii cu care încercam să mă ghidez mai departe. Priveam vapoarele cum se duc şi pier aşa cum mă pierdeam eu încet în propriul labirint, printre talazuri mari care mă înconjoară, purtând trunchiuri lungi cu flori de un albastru pal, departe de lumea în care viaţa continuă acum zogmotos.

foto6

După un apus aproape poetic, în zilele următoare, am căutat să mă integrez locului, să fac parte din acest peisaj, ca şi cum nu trebuia să plec doar în câteva zile, fiind un simplu turist venit să bea bere şi să facă plajă ci mai degrabă unul din localnicii aceştia paşnici, blajini şi incredibil de respectuoşi, care trăiesc din pescuit şi îşi dedică mare parte din viaţă aducând ofrande Spiritului Pământului, fiind de altfel şi extrem de superstiţioşi. Curioasă să trăiesc această experienţă a pescuitului, alături de cei mai buni cunoscători, i-am rugat să mă ia şi pe mine în  bărcile lor cu coada lungă, într-una din nopţile cu lună plină. Din cauza unor amendamente guvernamentale ale Parcului Marin Tarutao, pescuitul este interzis în zonă, dar insula în sine nu face parte “tehnic” din Parc, în plus este locuită de un mare trib de pescari, de aceşti Sea Gypsies care supravieţuiesc din pescuit în jurul insulei de secole, ştiind exact cum să pescuiască, în ce zone şi în ce momente este cel mai potrivit să o facă. Având acces restricţionat la înot, departe de bungalouri şi piste de acces, insula reprezenta într-adevăr o zonă de pescuit privată şi exclusivistă. Ca să pot participa la această experienţă, a trebuit să vizitez satul lor cu două zile înainte, ca să ne putem organiza în funcţie de maree şi de starea vremii. A durat apoi doar câteva minute ca să ajungem în zonele cele mai populate cu peste, ale insulei.

foto7

În noaptea cu pricina, i-am urmărit cu sufletul la gură cum scufundau capcanele încercând să prindă “Peştele cel Mare” sau cum foloseau lumini puternice ca să atragă calamarii. În aproximativ patru ore, barca noastră era populată de Macrou, Barracuda, Cobia, Calamari, Peşti Evantai, Peşti Regină şi multe alte specii de care nu auzisem niciodată până atunci. Urma ca a doua zi să ne înfruptăm din acest deosebit ospăţ, bucurându-mă de minunăţiile bucătăriei thai. Minunata fauna acvatică m-a făcut nerăbdătoare să investighez ce alte specii populează apele turcoaz din zonă în timpul zilei.

Snorkeling-ul şi scufundările la adâncime în această zonă sunt nealterate datorită faptului că arhipelagul este o zonă protejată, aşa încât cu o vizibilitate care poate ajunge şi până la 30 de metri adâncime, poţi vedea aici aproximativ 25% din speciile de pesti tropicali din întreaga lume dar si broaşte ţestoase, rechini şi delfini. Este o experienţă de vis. Închiriezi un caiac şi poţi explora stâncile care răsar din mare sau iei o barcă rapidă şi ajungi la Parcul Naţional, unde se găseşte una din cele mai vechi păduri tropicale de pe pământ, datând de peste 160 milioane de ani.

foto8

E un loc din care nu-ţi vei mai dori să pleci. Diversitatea animalelor terestre şi marine, recifele de corali, cascadele, traseele pentru drumeţii, dealurile înverzite şi munţii în care trăiesc urşi, căprioare şi leoparzi şi peste 300 de specii de păsări în aerul cristalin al înălţimilor, toate acestea te fac să crezi că ai ajuns pe Insula Misterioasă a lui Verne.

foto9

E un fel de zvâcnet materializat, o limbă de pământ pe care te aştepţi să găseşti scoici fosforescente. Un parc imens, alcătuit din 51 de insule, multe dintre ele nelocuite şi ascunse de pădurea tropicală virgină. Pe una dintre ele, zeci de turnuri formate din pietre vulcanice menite să aducă ofranda spiriului insulei, stau mărturie existenţei acestui loc aruncând blestem celui care îndrăzneşte să plece măcar cu o piatră din acest Paradis.

Seara înaintă repede, suliţele piezişe ale soarelui se micşorară, prăpăstii de aer mă înconjurau din toate părţile iar o dată cu dispariţia luminii, conturul ascuţit al valurilor care udau stâncile se estompau la fel ca gândurile mele. Bezna potopi totul inundând drumurile dintre pomi, până când acestea deveniră obscure şi stranii, ca fundul mării. În scurt timp, sub stelele îndepărtate, vântul se domoli şi odată cu el şi temerile mele. Nu am luat nimic cu mine din frumuseţea de acolo, nu aş fi putut să răpesc nimic din ea,  altfel decât în amintiri, dar am găsit ceva acolo, m-am găsit pe mine, mi-am găsit rostul în armonia universală, asemeni unui cocotier pe o insulă pustie, atât de izolat şi totodată integrat total locului.

foto10

Iubesc Koh Lipe, iubesc Thailanda, in primul rand pentru ca m-au invatat cum sa ma iubesc pe mine.

Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cu T.A.T. Balkans și Tedoo.ro.

Articol scris de Cristina Chirilă

Fotografii: Cristina Chirilă

Anunțuri

2 gânduri despre „Guest post semnat de Cristina Chirilă: Insula secretă

  1. Mi-a placut mult…ce carte, cand?

    • Mă bucur, Diana 🙂 Cristina și-a lansat cartea „Cu sufletul la gură” săptămâna trecută și o poți găsi la librăria Mihai Eminescu, din București.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s