Cutia cu gânduri verzi

Marea aventură cu autostopul. Povești cu oameni

2 comentarii

Pe la mijlocul lunii noiembrie am fost într-o excursie mai… deosebită, cu autostopul. Asta se traduce prin șase zile, patru orașe vizitate, trei țări, 10 șoferi care ne-au luat la autostop, 2525 de kilometri, 60 de euro cheltuiți. Am scris despre asta aici.

Dacă sunteți în căutare de povești senzaționale, cu șoferi bezmetici și TIR-iști care au apărut pe la știrile de la ora 5, să știți că n-am. Relatarea asta-i plină de oameni mișto și pașnici.

Aș putea să inventez picanterii cu oameni care ne-au furat banii sau ne-au făcut ceva îngrozitor, dar mi-aș speria cititorii cu minciuni gogonate. Și mai ales pe mama, care, săraca, e încă în stare de șoc.

Șoferi

Primul șofer ne-a cules de la marginea Bucureștiului după nici 10 minute de așteptat. A schimbat repede benzile, a tras pe dreapta și a îndurat niște înjurături că să ne culeagă pe noi. În mașină mai erau doi tineri, adunați tot așa, de pe marginea drumului.

Semăna izbitor cu tata și povestea cu mândrie despre copiii lui. Am zâmbit tot drumul și datorită asemănării de care vă zic, dar și pentru că omul avea principii solide, nefiind, însă, încuiat la minte.

Al doilea șofer, unul de cursă lungă, a fost tăcut și fumător. Nu-l deranja că îi acopeream jumătate din oglinda din dreapta de la dubiță cu rucsacul și nici că vorbeam continuu.

După ce am chițăit o zi că vreau să merg cu TIR-ul, să am și eu habar cum e, ne-au scos doi șoferi din frustrare din Deva, după 40 de minute de așteptat și zâmbit la fiecare mașină. Bine, eu eram frustrată, că Florin avea treabă să-mi spună că-s răzgâiată. Nah, el a așteptat uneori și trei ore.

În cabina primului TIR în care ne-am urcat era curat, iar șoferii erau desculți și minunați de nebunia pe care o făceam noi doi. Ne-au luat la întrebări și au vociferat, cu accent ardelenesc, că n-avem toți boii acasă. Molcom, șoferul mai în vârstă, zicea câte una bună de-ți venea să te tăvălești prin cabina aia: „Germana îi limba calului. Zici că nechează un cal când vorbesc aia”, a zis când a auzit că ne ducem în Linz.

Șoferul care ne-a luat de pe lângă Arad m-a pus la punct din start: „Nu mă lua cu bună ziua. Hai să ne tutuim”. Stabilit de câțiva ani în Budapesta, de loc din Râmnicu Vâlcea, tânărul astă cu alură de fost rugbist lucrează acum la IBM și vorbește cu toți șoferii din trafic. Fiecare în mașina lui, se înțelege. „Hai mă tată, mă, te bagi? Hai prietene, că te las”. De-astea. Țin minte că am adormit când șoferul și amicul meu de călătorie au început discuții ca-ntre băieți, plictisitoare pentru mine, și că mă mai trezeam din când în când să mai număr stelele și mașinile de pe autostradă. Adormeam în scurt timp la loc.

Austriacul care ne-a cules dintr-o benzinărie de lângă Budapesta a făcut un ocol de câțiva kilometri și ne-a lăsat la Gyor, unde, la coadă la toaletă, ne-am împrietenit cu doi proaspăt însuraței din Țara Oașului. În goana mașinii lor luxoase am aflat că la ei în zonă, dacă ai 100 de invitați la nuntă, înseamnă că ești un cârpit.

Șoferul cu care am mers de la granița Ungariei cu Austria e din Rădăuți și m-a poftit frumușel în patul din spatele scaunelor din cabina de TIR că și-așa îs mică și el nu vrea să aibă probleme cu poliția. Florin Arjocu, colegul meu de călătorie, i-a ținut de urât tot drumul, în timp ce eu am dormit vreo trei ore mai bine decât într-un pat din casă de om.

„Bucureștenii îs niști nenorociți. Îți zâc io. Dacâ unul face panâ și îi bucureștean, nu oprește nimini să-l ajuti. Noi, șoferii, ne ajutăm întri noi, dar pe bucureșteni nu-i vrea nimini”, am auzit ca prins vis. Când am deschis ochii, ceață și lumină galbenă. Tot pe autostradă eram.

Florin Arjocu, Oana Racheleanu și Daniel I. IancuDouă zile mai târziu, după un kilometru și jumătate de mers prin boscheții de pe marginea autostrăzii, într-o benzinărie de lângă Viena ne-am băgat în seamă cu niște bucureșteni. Ba că nu au loc în spate, ba că vor să oprească în Budapesta să cumpere niște haine. Până la urmă, bărbatul a luat decizia: „Vă duc până la următoarea benzinărie, că poate aveți mai multă baftă acolo”. Și ne-au întrebat și s-au minunat, am râs și-am povestit. Fata, mai pițipoancă, după propriile spuse, ne întreabă: „Voi mergeți în Bamboo, Player?”. Io zic: „Nu. Noi suntem mai mult cu Expiratul, Club A, Fabrica. De-astea”, la care el: „Băi iubire, ce întrebare e asta? Nu te uiți la ei? Cum să meargă în Bamboo? Sunt de-ai mei, cu Expiratul”. Trece o vreme și gagica spune cumva că noi doi, eu și Florin, am fi un cuplu. „Noi nu suntem împreună”, zic. Ea: „O să fiți”. Are rost să încerci să îi explici pițipoancei că băieții și fetele pot fi și numai amici? N-are. Așa că am tăcut amândoi.

Apoi băieții au început să vorbească despre politică și m-a luat subit somnul. Mai cu povești și cu politică, cu idei fixe și bine argumentate despre fotbal, au trecut 500 de kilometri. Șoferul probabil a renunțat din primele minute la ideea să ne lase la prima benzinărie. Prea eram de-ai lui, cu Expiratul.

Ultimii 555 de kilometri i-am parcurs cu un șofer cu multe afaceri și cu mașini puternice. Șofer profesionist, alpinist utilitar și administrator de firmă de transporturi, n-aș putea să zic exact care e meseria lui de fapt, omul ne-a luat ca să nu se plictisească atât amar de drum.

Gazde primitoare

În Deva am dormit la un prieten de-a lui Florin, un muzeolog, care ne-a plimbat prin oraș, ne-a arătat Muzeul Civilizației Dacice și Romane, ne-a dat compot de struguri la desert și zacuscă pentru drum.

Pe băiatul la care am stat în Linz l-am găsit pe Couchsurfing. A venit și ne-a luat în crucea nopții dintr-o benzinărie de pe autostradă, ne-a arătat casa, „Aici dormi tu, aici doarme ea, asta-i baia, asta-i bucătăria, asta-i cheia”, și-a plecat. A doua seară am vorbit despre comunism și despre religie și ne-am strâmbat când am gustat palincă adusă tocmai din Maramureș. Mie nu-mi place, iar austriacul nici nu știa cu ce-l otrăvim.

La Viena, unde am plecat singură, m-au cazat două fete drăguțe și energice, cu mulți prieteni și cu dicție bună în germană. Bănuiesc, că nu știu germană deloc. Românce fiind, mi-au cerut cu lacrimi pe taste, să le aduc din România ciocolată cu rom. Or fi având austriecii de toate, dar astea-s senzații tari, românești.

În Timișoara ne-au primit în cearșafuri frumos mirositoare tot niște prieteni de-ai colegului de aventură. Conform tiparului, s-au minunat și ne-au întrebat, apoi ne-au dat bere, pizza și internet wireless (de care am dus lipsa în Austria).

O mână de ajutor și-un zâmbet

Oamenii pe care i-am întâlnit în alte părți decât în mașini care ne-au purtat de colo, colo sau în case, mi-au făcut excursia mai faină. S-au uitat încurcați la mine când, cu harta în mână, le ziceam că habar n-am unde mă duc, sau mi-au zâmbit când m-au văzut bălănganind un picior, stând pe o bancă.

O bătrânică dintr-un supermarket s-a încăpățânat să îmi vorbească în germană, deși eu i-am zis, în engleză, că nu înțeleg nimic, și în ciuda faptului că i-am explicat și prin semne același lucru. Făcea ochii mari la mine, accentua cuvintele și îmi punea în brațe cașcaval, suncă și iaurt. Am presupus că îmi recomandă produsele deja testate de ea și, în urma ei, le puneam la loc. Dar pe șustache, așa, că nu voiam să supăr băbuța. Apoi m-am strecurat printre rafturi și fuuuugi!

Într-o stație de tramvai din Linz, am întrebat, în engleză: „Tramvaiul ăsta merge la gară?”. „Da, merge la gară”, mi-a răspuns domnul, dar în română. Nah, mai zi ceva. L-am întrebat dacă am față de româncă și mi-a zis: „Ai o sticlă de Dorna agățată de rucsac”. Apoi mi-a vândut un pont cu care am economisit cinci euro și a plecat la serviciul său de la primărie.

Mereu m-au atras bisericile catolice și în excursia asta aproape că nu am ratat niciuna care mi-a ieșit în cale. Așa m-am pomenit în mijlocul unei slujbe și m-am așezat frumușel în bancă. La un moment dat, preotul a zis ceva, oamenii s-au ridicat în picioare și au început să-și dea mâinile. Trei doamne s-au întors spre mine zâmbind și, murmurând ceva, mi-au întins mâinile. Am întins și eu mâna și le-am zâmbit tâmp pentru că nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla. Am aflat ulterior că așa transmit catolicii pace.

În timp ce rătăceam prin Viena, am văzut o clădire înaltă și frumoasă și am pornit spre ea. Un bărbat vine entuziasmat la mine: „O, Doamne, ești la fel de cool ca și mine! Uite, eu am blugii băgați în ghete, și tu la fel. Ai aparat la gât, ca și mine. Și amândoi avem căciuli la fel!”. Amuzată de remarcile lui, îi mulțumesc și îl întreb: „Bine, bine, dar unde e clădirea aia maaare?”. Parcă nici nu m-a auzit. Mi-a zis că are 44 de ani și că e din Olanda și m-a luat imediat la întrebări. De unde sunt? Ce fac în Viena? Prietene, ești simpatic, dar mă așteaptă clădirea aia.

Cum bântuiam eu așa prin Viena, a venit un tip la mine și încerca să îmi vândă bilete la un concert Gospel. Eu făceam un pas, el după mine. Nah, mai scapă de el. Am văzut că nu-i chip să-mi dea pace și i-am zis: „Ascultă, eu am venit aici cu autostopul și stau la cineva prin Couchsurfing. Cam cum îți imaginezi că aș avea bani să vin la concert?”. Nu numai că a fost tactica perfectă de a scăpa, dar a și început să se cotrobăie prin buzunarele pelerinei roșii și prin pantaloni să-mi dea bani.

Nu știu să povestesc despre clădirile pe care le-am văzut în excursia asta, dar oamenii îmi vor rămâne mereu vii în memorie, cum mi-au zâmbit, m-au ajutat și m-au îndrumat.

Anunțuri

2 gânduri despre „Marea aventură cu autostopul. Povești cu oameni

  1. Ești minunată, Oana, atât zic… să ai parte de tot ce-i mai frumos! Te pup

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s