Intenția mea era să merg în Piață, direct de la serviciu, să arunc un ochi și după ce am terminat de constatat, să îmi îndrept pantalonii cărămizii spre casă. Ajunsă la fața locului, m-am plimbat nițel printre oameni cu jumătate de pachețel care mi-a rămas de la prânz, cu mâinile în buzunare și cu zâmbetul pe buze, căci pentru mine era spectacol.

După ce m-am întâlnit cu un amic, mi-am dat seama că eu eram încontinuu cu ochii după subiecte. După opt ore de muncă, nu puteam să ies din pielea de jurnalist. Am început să vorbesc cu oamenii, să sun în redacție și să transmit informații și să mă milogesc pentru niște poze (căci, evident, eu m-am dus cu mâinile în buzunare).

Oamenii scandau în treaba lor, jandarmii ne vorbeau frumos iar ploaia avea grijă să ne ajungă protestele până la piele. Am întâlnit oameni faini, exact așa cum mi s-a promis și am primit ceai cald, gratis, cum nu mă așteptam. N-am protestat pentru nimic. Am țopăit doar atunci când îmi înghețau degetele de la picioare și am aplaudat când nu mi le mai simțeam pe cele de la mâini.

Am ajuns acasă după 13 ore și am o singură concluzie: îmi cam place meseria mea.

După un an de zile am ajuns să scriu despre morţi aproape fără să tresară ceva în mine. Ştiu că trebuie să îmi fac bine treaba, să nu omit ceva, să nu greşesc nimic. Şi după ce epuizez subiectul, mi se liniştesc degetele şi minţile, atunci empatizez. Şi poate că plâng decedaţii când apar deja alţii.

Mă aşteptam, deci, să nu mă mişte moartea artistei. Dar m-a mişcat. Mi-a ridicat părul în cap. Am zis direct: “Ce femeie proastă!”. Şi am început să lucrez furioasă, înjurând. De la o persoană cu talentul, educaţia şi cultura ei, te aştepţi la mai mult. Femeile astea au un singur neuron şi ăla e îndrăgostit? Chiar aşa nu mai au putere să lupte cu viaţa?

Nu vreau să mă dau leu. Am avut şi eu depresii, clipe când am privit în jos de la etaj, nopţi în care m-am înecat în lacrimi şi dimineţi în care nu aveam pentru ce să mă dau jos din pat. Şi când mă bătea câte un gând că aş putea, cumva, să închei socotelile cu viaţa (poate că toţi am avut, la un moment dat), neuronul-şef mă întreba: “Oana, esti sigură că vrei să faci asta? Este o decizie ireversibilă”. Şi îmi dădeam seama că răspunsul e nu. Mă spălam pe faţă, beam cinci litri de apă ca să o recuperez pe cea pe care am pierdut-o prin lacrimi şi mă culcam. Întotdeauna lucrurile încep să aibă o tentă rozalie a doua zi.

Am atâtea de experimentat, atâtea zâmbete de împărţit, oameni de îndrăgit şi pupat, lucruri de învăţat şi de văzut şi eu să mă arunc de la etajul şase? Cică niciodată să nu spui niciodată, dar parcă sunt curioasă să văd cum îmi stă cu riduri adânci pe frunte, cu funcţia de reporter-super-şmecher la emisiunea “În premieră”, cu o casă la munte, cu prieteni de-o viaţă alături şi nepoţi agăţaţi de fustă.

O fi viaţa a dracu’, dar noi trebuie să fim şi mai şi. Puţin ambâţ, domnule!

P.S. Am fost rea, ştiu. Dar mă infurie laşitatea. Dumnezeu să îi ierte Mălinei sufletul neliniştit şi căpuşorul tulburat!

Există un loc în lumea asta unde fetele ok ar putea întâlni băieţi ok? Da, ştiu, e relativă chestia asta. Poate că o tipă e ok, dar nu pentru un anumit băiat. Vorba aia, ce e ok pentru mine, nu e întotdeauna ok pentru tine.

Mi-am dat seama că aş putea să ajut puţin Universul să-şi alinieze planetele măcar într-un caz. Am un prieten pe care îl cunosc de vreo 5 ani şi o fostă colegă cu care am interacţionat vreo lună, acum un an. Pe el îl ştiu mai bine, ea pare ok. Deşi ar fi putut să îmi vină ideea asta acum un an, m-am gândit să le fac cunoştinţă.

Nu sunt deloc adepta ideii “am pe cineva pentru tine”, tocmai, pentru că ce e ok pentru tine, poate nu e ok pentru mine (prefer stilul “culeg fără să aleg şi mă lămuresc apoi”). Sau poate tu îl cunoşti pe omul pe care îl recomanzi, dar el într-o relaţie e cu totul altfel. Daaaaar, pentru cei care au curaj, speranţă, răbdare şi sânge rece să rişte, asta poate fi o metodă bună. Cum în oraşele mari sunt mulţi oameni singuri, am putea să încercăm să prezentăm fetele ok băieţilor ok din viaţa noastră.

Pentru mine treaba asta cu prezentatul e nouă. Mi s-a recomandat o singură dată o persoană şi a dat taaare cu rest. Dar poate pe unii îi prinde. Îmi imaginez că lumea asta e un mare cub Rubik iar noi putem să îl punem în mişcare (ignoraţi partea în care o pătrăţică rămâne singură. În imaginaţia mea nu există aşa ceva). Oare unde umblă verdele meu? )

Totuşi, care este secretul oamenilor ok dar singuri? E vorba de noroc sau nu sunt ei chiar în regulă?

Însă am întâlnit şi persoane care suferă de boala asta nenorocită şi care ţin să te anunţe imediat după ce şi-au spus numele. Şi care continuă să se vaite.

Am cunoscut oameni care au pierdut cele mai dragi fiinţe, dar care au găsit în ei puterea de a mai schiţa un zâmbet în colţul gurii şi care au avut curajul să se nască din nou de dragul celui pierdut. Însă ştiu şi oameni care s-au pierdut şi pe ei, după ce şi-au pierdut jumătatea.

M-am intersectat cu ochi curioşi şi jucăuşi, dar şi cu ochi duşmănoşi. Am văzut picioare care dansează şi picioare care bat nervos ritmul ceasului. I-am întâlnit de sute de ori pe cei care iubesc oamenii şi o dată pe indivizii care se iubesc doar pe ei.

Lista e lungă şi e plină de oameni aflaţi în antiteză. Dar totul ţine de opţiuni. Optezi să îţi faci viaţa mai uşoară, poate fiind puţin naiv şi mai mult optimist, sau să îţi mai pui o povară în cârcă, cea a pesimismului?

Se spune că optimistul vede partea plină a paharului, pe când pesimistul o vede pe cea goală. Eu probabil sunt rodul celor doi, căci de fiecare dată când aud această frază, gândul îmi fuge la “picătura care a umplut paharul”. Atunci prefer ca paharul ăla să fie mereu gol. Dar e opţiune. Aleg să fie gol ca să nu dea niciodată pe afară.

Un fotograf şi-a luat aparatul foto şi a plecat în staţiunea 2 Mai să bea o cafea. În timp ce fotografia plaja, acesta a surprins momentul în care un băiat o cerea în căsătorie pe prietena sa.

Cristian Şuţu încearcă să afle cine sunt cei doi îndrăgostiţi şi, mai ales, care a fost răspunsul fetei.

Fotograful a reuşit să afle cum îl cheamă pe băiatul din poveste. Atât mi-a trebuit. Am sărit în sus de bucurie şi i-am scris un mesaj pe FB în care îi spuneam că mi-ar plăcea să le scriu povestea. Următoarele 3 zile au fost pentru mine un continuu ţopăit. Şi atunci când Lucian Curelariu mi-a scris primul mesaj, şi când mi-a spus că vrea ca eu să le scriu povestea şi nimeni altcineva, şi când mi-au trimis informaţiile pe mail, când am vorbit prima dată la telefon şi, mai ales, când am ajuns în redacţie şi am ţipat că am un material exclusiv.

Cam asta a ieşit:

Un fotograf se plimba pe plaja din 2 Mai, încercând să surprindă imagini reprezentative pentru un sfârşit leneş de zi.

Dorinţa lor de a intra în posesia fotografiilor realizate în acea seară, la apus, când el i-a adresat marea întrebare şi ea a spus “da”, s-a împlinit.

Materialul iniţial îl găsiţi aici: FOTO Cerere romantică în căsătorie surprinsă întâmplător. Se caută protagoniştii

Povestea celor doi: EXCLUSIV Un fotograf a surprins întâmplător o cerere romantică în căsătorie. Află povestea îndrăgostiţilor

Şi pe Cristian Şuţu, cu Povestea în 13 imagini

Pentru astfel de momente trăiesc eu. Cred în romantismul care supravieţuieşte într-o lume nebună, în poveşti de dragoste care îţi dau poftă de viaţă chiar dacă nu eşti tu protagonist, în prietenii legate de la distanţă, în entuziasmul unor adulţi. Şi mai cred că soarta are multe momente bune, în care ne zâmbeşte.

Mie mi-a zâmbit atunci, şi în 3 zile am cunoscut 3 oameni minunaţi. Poate că nu se vor lega prietenii de-o viaţă sau poate că nu vom avea ce să ne spunem când ne vom întâlni, dar energia pe care mi-a dat-o agitaţia din acele zile îmi va ajunge până când soarta îmi va zâmbi din nou, până când lumea virtuală îmi va mai trimite o poveste prin care să îmi amintesc că îmi plăcea la nebunie să scriu din suflet. Sau până când, după ce scot nasul din calculator, întâlnesc nişte poveşti pe care trebuie să le afle o lume întreagă.

Am chef să scriu despre oameni, despre vieţi trăite intens, despre romantism şi întâmplări în care pesimiştii nu cred. Căutaţi-mă!

Pe domnul aici de faţă l-am numit o perioadă “my new boyfriend”. Deşi pare ţâfnos, e un băiat tare de treabă. Degeaba sta el cu mâinile în şolduri şi cu burta la înaintare dacă are părul ăla vâlvoi. E de-a dreptul haois. Relaţia noastră de dragoste n-a durat mult, căci ne-am dat seama că ne potrivim mai repede ca amici decât ca iubiţi. Aşa că suntem buni prieteni şi ne distrăm minunat împreună. Eu îi fac duş iar el mă bucură cu verdele părului său. E drept, i-am greşit o dată şamponul iar urmările se văd şi acum. M-a înjurat o perioadă dar pentru că şi-a recuperat culoarea strălucitoare, a trecut peste.

Cel de-al doilea prieten a apărut în viaţa mea fix pe 1 iunie. De atunci ne bucurăm unul de celălalt, exact cum fac copiii. El se mai bucură foarte tare şi de soare, ceea ce, din păcate, nu pot să spun şi despre mine. M-am obişnuit să fiu activă noaptea şi să dorm ziua. Băieţelul ăsta dansează de la prima rază de soare, până la apus. Dă din burtică şi din cap şi scoate un sunet de tic-tac. Am greşit şi faţă de el, chiar azi dimineaţă, când nu voiam să aud nici pâs. Îmi doream să îmi ţiuie urechile de atâta linişte. Aşa că l-am exilat în bucătărie. I-am zis: “N-ai decât să dai din burtă până nu mai poţi!”. Constat că uneori chiar sunt o prietenă groaznică.

Cu prietena numărul 3 nu am o relaţie deosebită. Sau cel puţin nu aveam. Am lăsat-o o perioadă destul de lungă fără apă iar la un moment dat, tot schimbându-mi casele, am uitat la ce adresă am lăsat-o. Nu îmi plac florile în glastră care stau degeaba şi nu fac flori. Ar trebui să se numească buruieni. Acum am prins drag de doamna buruiană şi, pentru că o cheamă “arbore de cauciuc”, aştept să facă nişte cauciuc (dacă flori nu face) cât să imi confecţionez şi eu nişte balerini.

Cam aici intră cursurile de salsa, alpinismul în sală, concediul cu părinţii, nebunia din Vamă, plimbarea cu limuzina, discuţiile cu vechii prieteni şi începuturile alături de unii noi, testatul unui alt fel de clătită decât cel cu care eram obişnuită, ciorba la 6 dimineaţa după o noapte în club. Toate s-au întâmplat în ultima lună.

Salsa nu prea m-a prins. Ori n-am răbdare până trec de paşii de bază, ori am nevoie de un stil mai.. viu. Alpinismul e fain, dar parcă tot în zona dansului mă regăsesc mai uşor. Pitziponceala maximă, adică plimbarea cu limuzina, a fost cu ocazia unei petreceri a burlăciţelor. Deci să-mi fie iertată scăparea. Sincer, mult timp nici măcar n-am fost conştientă în ce zonă suntem sau că, într-adevăr, e o fiţă să te plimbi cu limuzina. Noi ne bucuram că eram toate într-un loc. Râdeam şi ciocneam pahare de şampanie. După plimbare a urmat dansul. Mult dans. Şi după dans, ciorba de pui a la grec, la 6 dimineaţa.

Mai interesant e că după această perioadă, simt nevoia să fiu singură. Am primit multe informaţii şi vreau să fac puţină ordine. Să văd ce şi cum mi se potriveşte, să văd ce-mi place şi ce nu.

Cert este că vreau să dansez. Am şi uitat de câte ori am dansat până dimineaţă în ultima vreme. Nici nu-mi treceau bine bătăturile, că o luam de la capăt cu ţopăitul până la epuizare. Dar e o epuizare plăcută care, după ce recuperezi orele de somn, te încarcă de fapt cu energie. Şi n-am făcut bătături din cauza calităţii încălţărilor, ci pentru că în momentele când mă dureau picioarele, atunci era cheful mai mare de dănţuit. Şi uite aşa am ajuns acasă de fiecare dată cu sandalele în mână.

La capitotul tachinări intră întâlnirea cu controlorii. Pentru că încă nu cunosc foarte bine zona în care m-am mutat, nu ştiu dacă am nevoie de abonament la RATB sau pot circula numai cu bilete. Aşa că mi-am pus câteva bilete în portofelul electronic şi circul cu maximă atenţie. Sunt atentă şi la hoţii de buzunare, dar mai ales la controlori. Ideea e că atunci când văd un nene doritor să îmi dea amendă, pac!, ataşez plasticul de cutia portocalie şi din momentul ăla se cheamă că merg legal cu RATB-ul. Pentru că acest portofel electronic seamană cu un card, nu o dată am circulat cu cardul de la vreo bancă în mână.

Urmând procedeul despre care vă spun, mergeam odată cu maşina. Nu ştiam exact unde trebuie să cobor şi eram geană să nu ratez staţia. La un moment dat s-au urcat doi indivizi care mi s-au părut suspecţi de funcţia de controlor. Apoi m-am gândit că poate învaţă la vreo şcoală care le impune să poarte cămăşi albastre şi pantaloni negri.

Eu eram aşezată la locul de onoare, fix lângă aparatul unde îţi piui biletul. Când am văzut că unul din ei a scos legitimaţia, mi-am mai spus o dată, pentru a mia oară, să îmi ascult instinctul. N-am mai aşteptat nicio secundă şi am şi validat cardul. Nene spune fraza deja celebră: “Abonamentul sau biletul la control”. Eu, amuzată de tupeul pe care l-am avut să “compostez” biletul chiar sub nasul lui, m-am ţinut în continuare de şotii şi l-am întrebat: “Cine? Eu?”. Evident deranjat de cheful meu de glume, spune pe un ton ofticat: “Ei, tu. De ce să mi-l mai arăţi tu? De frumos?”. Vaaaaaai! Abia m-am abţinut să nu râd în hohote. Am făcut asta când am coborât din ratb. Am scăpat de data asta

Deocamdată totul este aşezat provizoriu. Cutia asta va sta o vreme aici, hainele astea stau temporar aici. Este ca şi cum aş fi în excursie, căci am doar lucrurile mele, în mare parte haine. O să vină şi mobila şi tot ce îi trebuie unui om ca să supravieţuiască, dar mai durează niţel. Mă gândeam că aş putea chiar să întind cortul să dorm în el. Ar fi o excursie senzaţională. Aş face o plimbare până în curtea şcolii din faţa blocului şi aş zice că sunt în junglă şi aş urca pe scări opt etaje, imaginându-mi că fac alpinism. Apoi aş aprinde lanterna în cort şi aş mânca pateu. Da, e clar, am nevoie de o excursie adevărată.

Râd, plâng şi mănânc singură. Încă n-am murit şi nici măcar nu îmi displace asta. E drept, e destul de ciudat pentru mine, dar prefer să locuiesc singură pentru că pe oricine ţi-ai alege ca şi coleg, ies discuţii de tot soiul. Am experienţă din punctul ăsta de vedere şi prefer să mă obişnuiesc aşa. Unii mă invidiază, alţii mă compătimesc. Până acum mă înţeleg bine cu Oana.

Ba chiar mă şi distrez! Acum câteva zile îmi căutam feonul. Am răscolit prin toate bagajele şi pace. Feonul nu era nicăieri. M-am aşezat pe pat şi nu mă hotăram dacă să mă resemnez sau să mai iau o dată la rând toate bagaje. Am avut un moment de maximă inspiraţie în care mi-am dat seama că nu căutasem bine într-o cutie. Acolo era, dragul de el. După ce am plâns ca un copil căruia i-a fost înapoiată jucăria, am râs bine de cât de toantă am putut să fiu.

Bine, că nu sunt chiar singură-singurică în casă. Am trei prieteni dar care nu prea vorbesc cu mine. Nu că ar fi ursuzi, ci că nu prea o fac de fel. Nu, nu vă gândiţi că miaună, hămăie sau măcăie. Nicio variantă din cele trei, deşi e puţin probabil să îmi iau ca animal de companie o raţă. Doar nu sunt Joey din Friends. Promit să vin cu poze ca să vă satisfac curiozitatea.

Nu ştiu exact când, căci m-a cam părăsit pasiunea de a fotografia. Am fost o fugă şi la marea noastră cea jegoasă şi plină de scoici adânc înţepătoare şi n-am o poză chioară. A, s-ar putea să îmi fi făcut o prietenă în maci. Dacă am ieşit bine, o postez. Dar numai dacă.

În rest, am ieşit în Club A, unde n-am mai călcat de o veşnicie, şi am dansat cum făceam cândva, până la 5 dimineaţa. Am început să iau lecţii de salsa, dar e prea uşoară treaba asta pentru mine. Având în vedere că un an am făcut dansuri cu Decebal care a participat la “Dansez pentru tine” şi că tot dansez de la 5 ani… nah. E de înţeles, nu?

Am terminat cu lăudatul şi cu modestie vă spun că aştept feed-back, dacă simţiţi nevoia să o faceţi. Primesc şi pe Facebook, primesc.

P.S. A nu se înţelege că mi-am achiziţionat o casă. Oricât de mult mi-aş dori un cuibuşor pe numele meu, mai am de aşteptat o vreme.

Recomand aceloraşi femei cartea “Femei care iubesc prea mult”, de Robin Norwood, editura Amaltea. Ştiu că sună a titlu de telenovelă, dar garantez că va deschide mulţi ochi care se închid des de prea multă dragoste.

Din seria “râzi de leşini”, deşi nu prea se pupă cu nota dramatică cu care am început, se găsesc băieţii de la ImproVizaţi. Îi puteţi vedea joia, de la 22, în club Godot, aproape de Club A. Nu prea ai cum să nu rămâi şocat de spontaneitatea şi naturaleţea lor. Pe Bobo îl ştiţi cu siguranţă din reclamele Nutline. E atât de tare omul ăsta încât rade şi înainte să spună o glumă, şi după. Eu îi ştiu de vreo 3 ani, dar nu mai fusesem demultişor la spectacolele lor. N-am mai râs aşa de o vreme bună.

Mai recomand să nu munciţi noaptea, şi-am încheiat.

Nu prea mai sunt situaţii în care să mă sune tata şi să-mi spună: “Ai auzit de nush ce eveniment?”. Se întâmplă fix invers: mă sună din când în când şi mă întreabă ce s-a mai întâmplat.

Acestea fiind zise, pot să destăinui că viaţa mea socială nu e prea intensă. Mai mergem la câte un film, un club sau ne strângem undeva să pierdem vremea. Asta cu prietenii apropiaţi. N-am timp să mă văd cu ceilalţi prieteni şi nici să-mi fac cunoştinţe noi.

A, da. Momentan, cea mai bună prietenă a mea e Libia. Când ajung la serviciu, o întreb: “Ce mai faci, draga mea?”. Şi ea îmi răspunde prompt, ca pe Twitter: “Ce naiba să fac? Mă bombardează aştia din toate părţile.” Şi discutăm aşa până dimineaţă, timp în care eu povestesc pe site tot ce îmi spune prietena Libia. Normal că îmi dă voie, doar nu dau din casă aiurea…

Uneori îmi doresc ca noaptea să dorm şi de cele mai multe ori îmi doresc ca ziua să dorm. Recordul este de 13 ore. Bine, nu m-am forţat prea tare. Sigur pot mai bine de atât. Setez alarma la o anumită oră, conştientă că ar trebui totuşi să mai şi trăiesc, şi când aud zgomotul ală enervant opresc alarma exact aşa cum am setat-o. Ascund telefonul sub perne şi dorm până când mă trezeşte cineva. Acesta e scenariul în care joc cel puţin o dată pe săptămână.

Cine a afirmat, după ce a petrecut o seară prin cluburi sau la nunţi, că somnul de noapte nu se compară cu cel de zi, are o idee vagă despre ce înseamnă asta de fapt. Este minunat când vii după o noapte întreaga de scris live text despre nenorocirile din Japonia şi vecinul de sus se joacă cu câinele şi ală de alături are de dat vreo 187363934821 de găuri cu bormaşina. Ajungi să înjuri lumina aia care te trezeşte prompt imediat cum adormi şi ai fi în stare să îţi rogi colegii de apartament să lase vasele nespălate vreo săptămână, exact până când ai tu liber.

Noaptea, când sunt la serviciu, nu prea mai am probleme cu somnul. Adevărul e că în ultima vreme nici n-am avut timp să am vreo problemă. Mi-au ţinut companie prietenele Japonia şi Libia toaaaată noaptea.

Cam astea sunt motivele pentru care nu mai trec cu lunile pe blog. Nu am despre ce să scriu, momentan. Nu cred că vreţi să vă povestesc ce se întâmplă în lume. Probabil vi s-ar părea foarte plictisitor. E drept, starea asta de “nu am chef azi… nici azi… nici mâine” este cauzată şi de vremea câcăcioasă care nu se îndură să ne scutească odată. Primăvara înfloresc, cum spune un prieten. Deci să vină primăvara să pot fi şi eu Oana din nou.